Putini au fost cei care au incercat sa subordoneze interesul individual unui interes colectiv. Si totusi, acestia, chiar daca putini, sunt amintiti cu bucurie in manualele de istorie ca si in cele de stiinta aplicata, filosofie, mecanica, fizica, etc.

Raportarea individului la sine ca entitate individuala de importanta primara in raport cu toate celelalte elemente ale intregului, care sunt ceilalti membri ai comunitatii, nu este o trasatura distinctiva a naturii umane. Aceasta raportare (egoista), este rezultatul a secole de indoctrinare sub masca educatiei.

Prin prisma acestei lumini a individualitatii s-a construit termenul de aderare la un grup social, politic, cultural. Cel mai relativ recent rezultat al individualismului este Nationalismul.

Nationalismul defineste spiritul de legatura al individului cu comunitatea sa si mai ales cu spatiul geopolitic din care acesta face parte.

Cand se referesc la ei ca si comunitate, oamenii se numesc romani, unguri. bulgari, etc, punand in evidenta spatiul in care s-au nascut. Cand se refera la ei ca specie, oameni nu mai scot in evidenta apartenenta individuala la un grup social-etnic, acestia numindu-se doar oameni.

Dar oare exista ceva ce in spatiul geo-politic care sa ii diferentieze pe oameni atat de flagrant in cat acestia sa se diferentieze de “vecinii” lor prin Legi, care la o adica ii separa pe acestia psiholog, facandu-i sa uite ca sunt cu toti oameni exact cand ar fi mai mare nevoie sa isi aminteasca asta?

Diferentele intre popoare se observa prin culturile populare pe care fiecare le-a dezvoltat de-a lungul istoriei, dar care nu mai au revelanta la momentul actual date fiind conditiile societatii, denumita si era cybernetica. Din pacate, cei care lupta pentru a-si pastra valorile trecutului, prin sange sau constrangeri, nu fac decat sa se ancoreze in trecut, ceea ce atrage pastrarea unui ritm demografic similar cu cel “din trecut” plus incapacitatea de intelegere a mecanismelor actuale ale dinamiciii mondiale.

Trecutul, este trecut, pentru a ramane trecut; cine vrea sa aiba un viitor, trebuie sa lase trecutul in urma. Asta este datoria tuturor acelora care vor sa supravietuiasca in climatul politico-social actual.
“Zeii altor neamuri sunt demoni”

“Sa il iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”.

Politica Internationala, se defineste, in sens larg, ca fiind, suma relatiilor dintre state.

Ceea ce trebuie remarcat la acest termen este. faptul ca defineste relatiile intre state din toate punctele de vedere; incluzand aici politica economica si sociala, pe care unii dintre cei ce utilizeaza acest termen le omit cand fac referire la acest concept.

Multi dintre analistii politici rezuma aria de acoperire a acestui termen la definirea politicii de expansiune sau de control, un exemplu in acest sens fiind asa numita “politica de ingradire”, practicata de statele unite in perioada razboiului rece. In acel moment aceasta “politica” avea ca scop marginalizarea URSS-ului in spatiul european, dar si mondial, cum s-a dovedit in binecunoscutul razboi din Vietnam.

Politica internationala este “marul discodiei” intre nationalistii din diferite state, care isi bazeaza filosofia politica pe o bunastare a lor ca natie intr-un spatiu delimitat care le apartine de drept, si care poate fi guvernat in mod democratic sau nu (!); si organismele internationale create in scopul cooperarii intre state pe baza unor reglementari care de multe ori se dovedesc un compromis intre interesele nationale ale statelor semnatare.

SUA a facut publica impresia (personala!), despre rolul de a-si extinde sfera de influenta ideologica asupra tuturor statelor lumii. Presedintii Americani, incepand cu Wilson, au dat acestei idei, numele de “misiune universala a Americii”

Timp de multe generatii, aceasta idee era piatra de temelie care monta opinia publica Americana intr-o pozitie favorabila guvernarii, mai ales in momentele cand cetateanul american critica politica externa a Presedintelui si/sau a Guvernului.

Aceasta idee utopica wilsoniana si-a pierdut grandoarea odata cu esecul American in Vietnam, rasturnandu-se mitul conform caruia, singura forma de guvernamant cu adevarat pozitiva pentru un stat, este forma de guvernamant democrata, si in special forma democratiei Americane.

America si-a bazat de-a lungul secolelor, politica de securitate pe existanta Oceanului, care avea sa tina departe tendintele de opresiune ale unui stat european, oricare ar fi fost acesta. Aceasta filosofie, s-a dovedit a nu mai fi valabila odata cu evolutia conflictelor europene spre ceea ce s-a numit, primul razboi mondial.

Totusi, America, odata cu castigarea independentei de sub Coroana Engleza, a cautat in mod expres sa isi diferentieze politica de cea a statelor europene, in special de cea a Marii Britanii.

E drept ca America a avut pentru sine numai ganduri bune, dar este grasit mirajul in care s-au adancit conducatorii americani, cand au sustinut cu incredere aplicarea politicii lor in statele europene, dupa sute de ani de diferentieri majore. Este ca si cum ai pune un urs al zilelor noastre sa vaneze un mamut al preistoriei.

Politica de securitate a europei pana la primul razboi mondial, a fost una a aliantelor defensive (echilibrul puterii). America a adus, odata cu implicarea ei in politica europeana, doctrina securitatii colective, ceea ce presupunea constituirea de blocuri militare permanente in vederea mentinerii pacii. Acest mod de abordare a dus la crearea a doi poli de putere, separati puternic datorita viziunii asupra lumii si a filosofiei administrative, pe de o parte America – parintele Democratiei, iar pe de alta parte URSS – parintele Marxism-Leninismului.

Fiecare dintre acesti doi poli avea convingerea, cel putin oficiala, ca sistemul sau politic era cel mai potrivit pentru a fi aplicat la scara globala. Nu au existat expuneri alea dorintei de aplicare ale idealurilor bolsevice la scara planetara, dar s-a putut observa aceasta din inflacararea cu care se angaja URSS in acapararea de noi teritorii. America anuntase de mult ca politica ei trebuie sa fie universal valabila.

Incepand cu primul razboi mondial, statele “mici” si-au bazat securitatea pe relatia cu unul dintre acesti doi mastodonti ai politicii internationale, sau uneori, pe jonglarea intre aceste doua puteri. Un exemplu in acest sens este Germania lui Bismark, care jongla intre Rusia si SUA, reusind sa isi asmuta adversarii unii impotriva altora, si in final reusind sa unifice Germania, sub patronajul Prusiei.

Diferentele dintre sistemul democratic american, care presupunea libertate de exprimare si economie de piata, si sistemul bolsevic rus, care presupunea centralizarea resurselor si cenzura, au fost un avantaj pentru america in celorlalte state independente, ale caror conduceri constientizau ca libertatea lor atarna de capacitatea de integrare si mentinere intr-o alianta cu SUA.

Rusia isi baza increderea in acest concurs de acaparare, pe, pozitia s-a geografica si resursele naturale de care dispunea, si de care nu a ezitat sa profite in timp, sub forma crearii unei dependente economice a statelor mici, pe care le transforma in sateliti ai imperiului, daca nu ii integra in mod efectiv in imperiu.

America, se baza pe capacitatea tehnologica superioara fata de cea a statelor europei, cu care a reusit sa trezeasca interesul sefilor de guverne ale micilor state, abia iesite dintr-un razboi, pe care vroiau sa-l faca de neconceput in viitor.

Rusia isi pastrase trupele pe teritoriile statelor pe care le eliberase in timpul primului razboi, declarandule pe acestea, state integrate alea Uniunii Sovietice, sau, daca nu, sateliti.

America facea demersuri diplomatice in vederea crearii unei dependente a aliatelor sale de razboi, si avea un discurs care promova idei ale libertatii si egalitatii intre oameni si popoare, fapt ce i-a inlesnit calea catre o manipulare a statelor mici, fara sa utilizeze forta.

Dupa primul razboi mondial, s-a intensificat, asa numitul “razboi diplomatic”, creat si sustinut, de politica rascumpararii aliatilor pentru pierderile de razboi, plus interese geopolitice, cum a fost Coridorul Polonez.

Teama de o germanie refacuta, a amintit parca marilor puteri, tendinta statelor nationale de a pune in fata intereseului colectiv, interesul propriu. Temerile s-au dovedit afi justificate.

Odata cu venirea la putere a lui Hitler, Germania si-a inceput programul de consolidare a fortelor pe baza nationalismului alimentat ideologic de doctrina nazista, care proclama natiunea germana ca fiind superiora tuturor celorlalte, si indreptatita sa supuna popoarele lumii in beneficiul propriu.

A urmat remilitarizarea Rinului si atacul asupra Poloniei care a fost impartita de Germania cu Rusia; America, Anglia si Franta, nu au luat nici o masura impotriva acestor actiuni, demonstrand astfel ca principiul primarii interesului propriu in fata celui colectiv, se aplica si celor mai increzatoare natiuni, deci implicit, este un concept universal aplicabil.

Grandomania lui Hitler a transformat ceea ce se anuntase a fi un atac rapid, intr-un razboi de uzura extins la scara mondiala si care a secatuit resursele tuturor statelor lumii.

La finalul razboiului, America si URSS si-au impartit sferele de influenta in lume.

Totusi, discrepanta dintre ideologia democrata – Americana si cea comunista – Rusa, a dus la continuarea acestui razboi sub forma asa numitului “Razboi Rece”.

Aceasta reverberatie a celui de-al doilea razboi mondial, s-a manifestat mai mult in spatele usilor inchise, intre diplomatii, si intre serviciile de spionaj. Ceea ce a incins spiritele in aceasta confruntare “rece” a super-puterilor, a fost crearea de catre SUA, a armei nucleare, care s-a dovedit garantia ei, in privinta, cel putin a granitelor proprii.

Cata vreme, America era singurul stat ce detinea arma atomica, au existat o serie de temeri, ale rusiei in special, in privinta puterii Capitaliste.

Prin contrast, odata cu dezvoltarea arsenalului nuclear de catre Rusia, temerile s-au diminuat. Si America si Rusia judecand despre cealalta, ca nu va risca un holocaust nuclear din dorinta de a domina spatiul celeilalte.

Din acest moment, urmeaza o politica de concilieri si compromisuri, intre cele doua grupuri dominante.

Rusia profita de limitele sferei de influenta a SUA si a aliatilor sai, pentru a-si extinde dominatia in Vietnam, Laos si Cambodgia dar si a Chinei.

Conducatorii Americii, vad in aceste actiuni, semnalul unei viitoare campanii de supunere a intregii umanitati; din acest motiv, se hotaresc sa convinga opinia publica Americana, dar si pe aliatii lor, de necesitatea unei interventii in Vietnam, cu scopul de a stavili expansionismul rusesc. Se construiesc strategii propagandistice: America anunta public, presupusul dar aproape sigurul pericol pe care il reprezenta ocuparea Vietnamului de Sud de catre armata rosie. Se prezinta problema ca afectand direct securitatea Statelor Unite, desi distanta era considerabila intre teatrul de operatii din Vietnam si teritoriul propriu zis al SUA.

In prima faza a interventiei sale in Indochina, SUA, a incercat sa rezolve problemele dintre Nord si Sud, in maniera diplomatica, marind numarul functionarilor ambasadei SUA din Vietnam si intensificand sesiunile de intalniri diplomatice.

America a incercat sa aplice propriile principii democratice unei lumi ce se caracteriza prin atitudinea (in fata ofertei SUA) prea nationalista si acsata mai mult pe rezolvarea conflictelor diplomatice in maniera militara decat pe rezolvarea conflictelor militare in maniera diplomatica, ceea ce era exact inversul formei de abordare americane. Prin urmare, SUA s-a vazut nevoita sa recurga la putere militara pentru a se impune in Vietnam, dar si acest mod de abordare avea sa prezinte dificultati.

Trupele Aliate mobilizate in sprijinul Vietnamului de Sud, s-au vazut antrenate intr-un razboi de gherila, cu care nu mai luasera contact pana atunci in europa, ele fiind obisnuite cu razboiul de pozitii in care se bazau in mare parte pe puterea tehnologica superioara.

Dupa ani de lupte si pierderi masive in spatial Vietnamez, trupele americane se retrag, sub administratia lui Nixon, dupa o infrangere care avea sa le coste insusi prestigiul de stat misionar al valorilor democratice si moralitatii politice in intreaga lume.

Criticii sustin ca, americanii nu au facut o apreciere corecta intre filosofia politica Americana, spatiul si timpul la care se raportau, si ideile wilsoniene pe baza carora isi sprijineau interventia in Vietnam.

Daca vom intreba un mason roman ce religie este, va spune ca este crestin; daca punem aceasi intrebare unui mason dintr-o zona musulmana acesta se va numii musulman…si exemplele pot continua. Se cunosc de asemenea multele simboluri de factura masonica care se infatiseaza mandre in cele mai importante centre de interes public, pe steme si pe….bancnota de un dolar (piramida cu ochiul atotvazator).

De asemenea, pe bancnota de un dolar apare expresia: “nuovos ordo seclorum” (noua ordine mondiala). Aceasta noua ordine face si ea parte din planul masonilor inca de la inteleptii sionului; acestia sunt intemeietorii masoneriei asa cum o stim azi. Ei au elaborat un cod de legi compus din 24 de protocoale. Un fragment din protocolul 13 spune: “Nevoia painii zilnice ii va face pe crestini sa taca si sa se supuna umil”. Ce poate fi mai elocvent in privinta adevaratului plan al masoneriei.

In biblia satanista exista la un moment dat urmatoarea fraza: “Si lojele noastre masonice vor impanzii pamantul”. De aici se intelege care este acel “constructor universal”, nume pe care masonii spun ca l-au dat lui Dumnezeu pentru a nu exista contradictii intre adeptii diferitelor culte religioase care apartin sau vor sa apartina de masonerie.

Noua Ordine mondiala presupune instalarea unui guvern unic care sa inglobeze functiile tuturor guvernelor nationale; presupune moneda unica si liber schimb. Dar unde este spiritul si ce se intampla cu valorile traditionale ale popoarelor?